Blogunteer.ro

Împreună spunem povestea voluntariatului din România!

bookmark bookmark
Eliza Vaş On March - 8 - 2013

Despre mine

Profil (c) Danil TatarNumele meu este Ioana Cenușă, după prințul consort, nume care mi-a adus încă din prima zi o serie de pseudonime: I.Ce., Cenușica, ICE și chiar și Cenușăreasa. De 27 de ani sunt într-o permanentă schimbare și reorientare fapt care nu mă lasă să mă plictisesc în existența mea. Momentan, sunt unul dintre ardelenii care își duc viața prin București; m-am născut într-o frumoasă noapte de primăvară pe data de 8 martie în Cluj Napoca.

Încă din adolescență am voluntariat în diferite medii neguvernamentale de la social la protecția mediului, ca astăzi să mă ocup de comunicarea proiectelor de ape ale organizației WWF-România. De când mă cunosc sau cel puțin îmi amintesc de mine, am iubit oamenii și tot ceea ce mă înconjoară. Cu toate acestea, nu pot nega faptul ca adesea mă mâhnesc atunci când mă lovesc de comportamente și atitudini nepotrivite.

Povestea mea de voluntariat

Ora Pamantului 26 martie (c) Gabriela DimaLocuiam într-un orășel minier de provincie. Părinții mei nu aveau nici o legătură cu principala activitate a zonei, tata fiind inginer constructor, iar mama asistentă medicală. Mutați la sfârșitul anilor ’80 din Cluj Napoca, ne-au insuflat atât mie, cât și fratelui meu iminența plecării din această “văgăună”. Am fost crescuți în spiritul cultural aproape inexistent în noul peisaj, cu o bibliotecă variată, cu muzică simfonică și rock clasic înregistrate pe casete. Vacanțele ni le petreceam la rudele din Cluj, unde ne bucuram de piese de teatru, spectacole de operă, balet și cinematograf.

Această dualitate permanentă a familiei mele m-a făcut oarecum inadaptată. Nu îmi găseam locul în gloata de copii care aveau mereu alte preocupări față de mine. Citeam mult, ascultam muzică de care ei nici nu auzeau – dădeam concerte în spatele blocului pe coloana sonoră din Bodyguard ,  vorbeam de orașe mari pe care majoritatea dintre ei nu le văzuseră și nici nu își puteau da seama ce înseamnă să trăiești chiar și pentru câteva luni anual într-un mediu total diferit. Încă de la o vârstă fragedă aveam o serie de aspirații mult peste ceea ce îi preocupa pe ei. Eram o mare cititoare a istoriei religiilor, a nelimitatului spațiu și a posibilității de a exista cineva dincolo de limita cerului nostru. Nici nu începusem bine liceul și îmi căutam facultate în Cluj. De- abia asteptam să plec și să îmi încep adevărata viață.

Toate acestea, până în primăvara lui 2002 când Nely, m–a invitat să o însoțesc la ea la “biserică”. Niciodata nu am fost o persoana creștin ortodoxă obtuză, în plus, având tot felul de curiozități spirituale, posibilitatea de a încerca altceva mi-a surâs. Astfel, într-o vineri am mers la parohia romano-catolică din oraș, unde se adunau săptămânal toți tinerii adolescenți. Trebuie să recunosc că acolo am cunoscut cei mai faini oameni din tot orașul. Ora nu era neapărat de religie, se purtau discuții deschise și pe teme care țineau de spiritualitate, însă era o adunare a tinerilor de vârsta mea sau mai mari. La sfârșitul celor două “ore de religie”, toată gașca se muta în casa de vis-à-vis unde am cunoscut-o prima dată pe Nora, o fată cu cinci ani mai mare decât mine, care era de fapt coordonatoarea filialei unui ONG social în zonă.

Sediul organizaţiei era într-o casă mare, albă, nou construită, fix pe șoseaua de centură a orașului. Adesea ne amuzam privind de după jaluzelele geamurilor de la bucătărie diferite scene de negociere între șoferi și damele care ne străjuiau casa zi și noapte. Parterul avea două aripi, una dedicată tinerilor, cu o sală spațioasă dotată cu scaune, mese, calculator mereu pregătită să gazduiască vreun eveniment al junilor sau chiar să îl primească în fiecare început de decembrie pe Moș Nicolae; tot aici se afla și biroul Norei. A doua aripă era dedicată, în general, romano-catolicilor de vârsta a treia, dotată cu o bibliotecă, pianină, o bucătărie unde în fiecare marți și joi se servea mâncare săracilor și o zonă de prim ajutor destinată asistării medicale a persoanelor nevoiașe.

Rowmania 2011 (c) Sorin CenusaLa început, participam săptămânal la orele de religie, dar într-o lună începusem deja să înteleg foarte bine activitatea ONG-ului și să îmi găsesc locul în acel peisaj. Încet, încet viața mea se împărțea între școală și voluntariat; acum pot vorbi despre voluntariat căci despre asta era vorba, însă în acel moment nici nu conștientizam acest fapt, eram doar într-un spațiu în care mă integram perfect, aveam resurse să ajut și o făceam fără să clipesc.

Cei din jurul meu întelegeau mai mult sau mai puțin ce mă mâna în această aventură. Părinții erau  încântați de noua mea preocupare, în ciuda faptului că acasă plăteam femeie să ne facă curățenie și acolo eram ca un roboțel. Conștientizau importanța evoluției mele; deja ceea ce îmi ofereau ei nu mai era suficient să cresc, iar spațiul educațional nici atât. La școală, situatia era oarecum confuză. O parte dintre colegii romano-catolici erau contrariați că eu, ortodoxă lucram “pentru ei”, unii aveau impresia că am intrat în vreo sectă ciudată, o mică parte înţelegeau și celorlalţi nu le păsa prea mult. Profesorii, întelegeau cu ce mă ocup, însă nu i-am văzut vreodată să promoveze acest mod de viață extraşcolar. Dirigintele meu, mai în glumă, mai în serios, m-a poreclit “Maica Tereza”.

***

Am făcut curățenie în sediul ONG-ului mai mult decât am făcut vreodată în casa părintească. La 16 ani, am spălatProiect Green Borders (c) Sorin Cenusa primul geam din viața mea şi am făcut cunoștință cu mănușile de menaj . Urcată pe o masă, cu un lighean de apă cu soluţie clorinată alături, eram în biroul Norei. Curăţam atentă tocul alb, ușor scorojit în partea exterioară. Am fost atât de concentrată să iasă totul lună, că a doua zi m-am bucurat de o febră musculară de neuitat.

Aici am învățat și ce înseamnă responsabilitatea unui copil, cu tot ce implică acest lucru încă de când eram și eu tot un copil. La 16 ani, împreună cu alți voluntari, am plecat timp de o săptămână cu un autocar plin de copii nevoiaşi pornind de la 2 la 12 ani, într-o tabără organizată pentru ei, tocmai la Jigodin, undeva lângă Miercurea Ciuc. Am fost educatoare, mamă, soră pentru zeci de copii . Acolo am făcut cunoștință cu cel care urma să îmi fie partener de pat, baie, autocar, șezlong, bancă în următoarea perioadă. Îl chema Luigi și avea 2 ani. Fiecare joc de cunoaștere, acceptare, integrare mi-a oferit alte valențe asupra educației și a modului în care copiii și tinerii pot crește armonios fără un program strict. Cu fiecare cântecel de campanie care răsuna în toate colțurile ne apropiam și mai mult de sufletele celor mici; și astăzi uneori îmi mai răsună în minte cântecul „Aram-sam-sam”. Iar nelipsitul foc de tabără a fost un prilej de a împărtăși povești fantastice mai mult sau mai puțin adevărate.

Deja aveam experiența copiilor nevoiași, a Grădiniței de Sâmbătă şi era timpul să trec la următoarea etapă: implicarea în viaţa copiilor străzii. Programul început cât încă eram voluntară și-a propus reabilitarea unui număr cât mai mare de copii pornind de la asigurarea unei asistențe medicale, sanitare, oferirea unei mese, până la achiziționarea unei case și transformarea acesteia într-un centru de noapte pentru aceștia. Părinţii mei nu erau de acord cu pasul acesta și undeva în sufletul meu, nici eu nu mă simţeam prea confortabil. Fusesem mereu prudentă în mediul străzii şi nu eram neapărat pregătită să ies din zona mea de confort. Aveam o serie de prejudecăți, de frici și de temeri că nu voi putea schimba nimic. Nu am idee dacă am fericit cel puțin câteva momente din viața unui copil al străzii cu care am lucrat, dar am făcut tot ce am putut,

***

Primii mei trei ani de voluntariat mi-au oferit povești și experiențe de viață cât pentru ceilalți 15 ani de viață; mi-au oferit ocazia să mă autodepășesc în permanență și să îmi dezvolt latura altruistă nativă.  Am fost mereu o persoană mai matură decât era firesc, însă perioada adolescenței m-a șlefuit. Nu mi-am irosit tinerețea în fum de țigară sau aburi de alcool, nici în fața televizorului sau într-un munte de cărți, mi-am petrecut-o crescând frumos atât în exterior, dar, mai ales, în interior.

Tot liceul mi-am dorit să urmez facultatea de psihologie, apoi dintr-o lipsă totală de inspirație, în clasa a XII-a am vrut jurnalism. Soarta m-a împins spre studii europene. Cinci ani am respirat politică, istorie, conspirații. Mi-a plăcut,  eram un teoretician  bun, însă nu m-am văzut în acea lume. Astfel, am renunţat la ceea ce învăţasem ani buni în mediul academic și mi-am dat seama că sunt construită să cresc cauze mari, iar mediul nonguvernamental îmi poate oferi această șansă. La 25 de ani m-am întors spre voluntariat la cea mai mare organizație de mediu din lume. Retrăind experiențe care îmi alimentează în primul rând sufletul și în cele din urmă cardul, am realizat cât de mult mi-a lipsit în ultimii ani să lucrez şi să dau totul pentru o cauză în care cred cu adevarat.

 

Articole asemanatoare:

Categorii: Highlighted, Povestea Ta

Un comentariu

  1. […] pentru mine si locul pe care acesta l-a ocupat in maturizarea mea. Lucrarea mea a aparut aici, iar textul complet cu care am absolvit cursul il puteti citi mai jos. […]

Posteaza un comentariu