Unii copii cresc înconjuraţi de multă dragoste. Alţii primesc atenţie îndestulată din partea părinţilor. Din păcate, există şi copilaşi care tânjesc după o persoană căreia să-i spună “mama” sau “tata” şi de fiecare dată când se deschide o uşă li se luminează ochii în speranţa că va veni cineva să-i strângă în braţe.
Scurta călătorie la Bucureşti a însemnat cunoaşterea unei părţi sensibile din această lume. Când Răzvan, preşedintele Asociaţiei Young Initiative mi-a propus să vizităm Centrul de Primire Urgenţă Copil Abuzat din Sectorul 4 nu am crezut că voi trece prin asemenea stări emoţionale şi cu atât mai puţin, nu credeam că voi ajunge să apreciez atât de mult devotamentul de care dau dovadă colegii mei din proiectul “Punţi către Cunoaştere“. Acum ştiu de ce proiectul poartă numele respectiv şi acum pot să-mi imaginez ce e în sufletul voluntarilor care se duc cu atâta drag să lucreze cu cei mici.
Pentru cei care nu cunosc situaţia din centrul menţionat, vă spun că acolo sunt primiţi de la bebeluşi la copilaşi cu vârsta cuprinsă între 3 şi 18 ani. Din nefericire, copilaşii respectivi nu doar că au fost abandonaţi, ci au primit şi tratamente nefavorabile din partea celor care trebuia să le ofere dragoste necondiţionată şi să-i protejeze în faţa relelor lumii.
Astăzi, am întâmpinat unul dintre cele mai sensibile momente din “cariera de voluntar”. Am păşit cu încredere în centru, unde am fost primiţi cu mare amabilitate de către doamnele de acolo, iar în final am ajuns să-i cunosc pe pitici. M-am dus la scumpii cu vârsta între 1 şi 3 ani, iar ceea ce am simţit în scurta vizită poate fi cu greu descris în cuvinte. Doi ochişori gata să plângă la auzul uşii ce se deschidea se pregăteau să murmure “mama”, chit că nu m-au mai văzut niciodată. Alţii au năvălit spre rochiţa pe care o purtam şi şi-au întins mâinile pentru a fi luaţi în braţe.
Unul dintre ei s-a uitat îndelung la mine şi m-a studiat cu privirea. Aştepta să-i spun ceva, poate să-l anunţ că urma să-l iau acasă. Dar micuţul de el nu ştie ce-i “acasă” şi doar simte că exista cineva acolo pe lume care ar trebui să-i ofere sprijin şi iubire necontenită. L-am luat în braţe. Pe el şi pe alţi doi, care au venit în grabă către “domnişoara necunoscută”. Nu ştiai ce să faci pentru a le acorda tuturor atenţie. Nu ştiai cum să le adresezi o vorbă frumoasă fiecăruia şi cum să rămâi în sufleţelele lor prin nişte exprimări calde.
Vroiau să se joace, să simtă că li se acordă atenţie, că cineva îi iubeşte şi că poate să-i înconjoare cu o imensă căldură sufletească. Mi-am dat seama că elevii mei sunt cei mai norocoşi din lume. Au părinţi, prin urmare se întorc acasă, ştiind că la un anumit moment al zilei va veni cineva şi-i va săruta pe frunte. Ştiu că pentru fiecare reuşită de-a lor vor fi încuraţi cu o îmbrăţişare. Dar micuţii aceştia nu ştiu acest lucru.
Ei îşi doresc să aibă parte de un tratament simplu: un zâmbet, o vorbă spusă cu drag şi o privire liniştitoare. Am plecat cu inima strânsă ghemotoc. Dar ştiu că în zilele următoare se vor întoarce nişte îngeri acolo. Nu sunt părinţii copiilor şi poate nu vor reuşi niciodată să ofere toată dragostea de care au nevoie copilaşii respectivi, dar se duc la centru cu o misiune. Voluntarii sunt cei care îi suplinesc pe părinţi şi care fac tot posibilul să construiască punţi către cunoaşterea în penuria de iubire care există.
Astăzi, dragii mei colegi vă mulţumesc din tot sufletul că reuşiţi să fiţi mai mult decât membri simpli ai unei organizaţii. Sunteţi purtători de zâmbete, îmbrăţişări, înţelegere, răbdare şi iubire!
În final, v-aş îndemna să împărtăşiţi articolul cu toţi cei care au adus la un anumit moment în viaţă lumină în viaţa unor copii defavorizaţi sau reuşesc să facă asta în prezent.
Mai multe detalii: http://www.younginitiative.org/portfolio/punti-catre-cunoastere/
Foarte frumoasa si induiosatoare povestea Eliza 🙂 Am citit-o cu mare drag.
Mă bucur că ţi-a plăcut, Andreea! Te mai aşteptăm pe blog!