Blogunteer.ro

Împreună spunem povestea voluntariatului din România!

bookmark bookmark
Cristina Chelaru On February - 4 - 2012

„Pe vremea asta, în ianuarie 2006, cu şase ani în urmă, mi-am cumpărat bilet, mi-am facut  bagajele şi eram pe cale să părăsesc Norvegia pentru a merge în România. Planul meu era să  folosesc banii strânşi din vânzarea apartamentului meu, să cumpar, să renovez şi să vând apartamente aici în Bucureşti. Economia din România era în creştere rapida în acel moment, şi am crezut ca aş putea crea locuri de muncă pentru unii oameni prin demararea unei mici afaceri şi să contribui financiar la misionari, biserici sau ceva de genul ăsta. Dumnezeu, pe de altă parte, avea planurile Lui …”.

Se numeşte Inge Norgren. Vine din Norvegia şi povestea lui este pe cât de simplă, pe atât de interesantă, mai ales aici, în România. Nu întâlnim zilnic – de fapt, ni se întâmplă foarte rar – oameni care să lase totul în urmă şi să se dedice unei cauze umanitare, altor semeni cu care nu au nimic în comun. Nimic în afara faptului că suntem cu toţi copiii aceluiaşi Dumnezeu…

„Motivul pentru care am vrut să vin în România a fost faptul că în 2005 am venit pentru 16 zile cu o echipă din Norvegia într-o călătorie de la Oslo la Oneşti, într-un autobuz. A fost ca şi cum aş fi călătorit 50 de ani înapoi în timp şi am întâlnit mulţi oameni nevoiaşi , iar acest lucru a avut o puternică impresie asupra mea. Întotdeauna am vrut să ajut pe cineva, dar în Norvegia, instituţiile sociale conduse de guvern necesită formare profesională înainte să ţi se permita să lucrezi cu clienţii.

Deşi există probleme şi în Norvegia, de asemenea, totul a fost pus în altă perspectivă atunci când am intrat într-un centru de plasament de aici din România, cu mai mult de 50 de baieţi şi fete, cu diferite dizabilităţi. Raportul dintre îngrijitori şi asistaţi era în jur de 2-3 oameni la aproape 30 de copii. Aceiaşi copii, în Norvegia ar avea, probabil, unul, doi sau poate chiar trei îngrijitori fiecare, în funcţie de gradul de handicap.

După cum am menţionat, Dumnezeu a avut alte planuri pentru mine aici, în România, şi am ştiut înainte de a pleca din Norvegia că nu voi face afaceri cu apartamente, cum mă gândisem în primul rând.

După o săptămână în aşteptarea unui semn, mi-am găsit drumul meu într-o biserică, unde ştiam pe cineva, această biserică era în construcţie. Le-am oferit ajutorul şi am început să lucrez în fiecare zi cu echipa de constructori. În termen de o lună am cunoscut mulţi oameni noi, casino iar unul dintre ei a fost o femeie numită Julia, care a vorbit despre un centru pentru copiii cu dizabilităţi şi de un băieţel de care avea grijă acolo. Am cerut să vin cu ea o singură dată şi, câteva zile mai târziu, am ajuns la centrul de care am menţionat mai devreme.

Prima sală în care am intrat avea bănci de lemn în jurul pereţilor, iar pe  ele erau aşezaţi băieţi Vinci soldi veri senza deposito giocando nei casino s4gambling.com/it/ gratis certificati dai monopoli di Stato. şi fete, aparent fără a face nimic. Mirosul era puternic şi neplăcut şi copii erau ţinuţi sub control strict de către îngrijitorii din cameră. Lucrurile au ieşit puţin de sub control atunci când am deschis o pungă de biscuiţi şi mere pe care am adus-o cu noi, care s-a consumat în câteva minute.

Julia m-a dus într-o cameră mică, cu şase paturi pentru copii, din cadru de fier. Cinci dintre ele erau ocupate, iar copiii care stăteau acolo nu puteau să se mişte din cauza condiţiei lor. Julia mi-a arătat cu mândrie băiatul ei mic, şi în acelaşi timp, un asistent social căra o fetiţă pe care a pus-o în ultimul pat.

Mi s-a spus ca era autistă. Ea era singura care putea să meargă, dar îşi petrecuse cea mai mare parte viaţa ei scurtă într-un pat, aşa că am ridicat-o în braţe.

Mi-am dat seama nu făcuse baie de ceva timp şi era destul de mică pentru patru ani. Asistentul social mi-a spus să fiu atent când am ridicat-o, pentru că atunci cand aş fi pus-o înapoi în pat s-ar fi enervat, şi avea dreptate.  A devenit furioasă şi s-a lovit cu capul de noptiera de mai multe ori. Mi s-a spus că muzica ar putea să o calmeze, aşa că am pus  repede unele tonuri de apel de pe telefonul meu. Chipul ei s-a luminat şi a început să râdă. Avea cel mai dulce râs din câte am auzit.

Când am venit acasă, mai târziu în acea seară, nu puteam să-mi scot fetiţa din cap. Mă gândeam: ” Nu o pot lăsa să stea în pat doar pentru că se va enerva când o voi pune înapoi”, şi în acel moment am simţit mirosul fetiţei în nări. Cateva zile mai târziu, m-am dus din nou cu Julia şi fetiţa mea, al cărei nume era Alexandra, a fost încântată să fie scoasă din pat. A fugit spre mine zâmbind şi râzând. Inima mi-a fost vândută pe loc acelei fetiţe şi am început să vin să o vad mai mult şi mai des, până când am ajuns să merg acolo în fiecare zi. Pentru prima dată în viaţă am auzit vocea zeilor şi mi-am spus: “Ai făcut un lucru bun, bine ai venit în România”…

Alexandra nu putea să comunice la momentul respectiv, nu putea mânca singură sau chiar să stea pe un leagăn fără a fi ţinută. Aproape patru ani într-un pat fără interacţiune umană au făcut-o să se retragă în propria ei lume. Cum lunile treceau, ea a început să stăpânească lucruri mici, cum ar fi să se ţina  pe leagăn, să ţină o lingură, şi aşa mai departe. A devenit conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei şi a luat lucrurile cu paşi mici, încet, dar sigur.

Într-o zi, un terapeut care lucra pe terapia ABA (terapie de specialitate pentru copiii cu autism – n.r) a ajuns ca voluntar la centru, şi a ajutat-o pe Alexandra să folosească sunetele pentru a cere ce avea nevoie. După aceasta am început să folosim iaurt si pufuleţi pentru a consolida acţiunile dorite şi de comportament, şi o lume cu totul nouă s-a deschis.

Acum, şase ani mai târziu, lucrez în continuare în acelaşi orfelinat şi atunci când banii mei s-au terminat, mi s-a oferit de lucru prin intermediul unei organizaţii care are, de asemenea, activitatea desfăşurată în acest centru.

Alexandra a fost ca fiica mea din acea primă zi, atunci când mi-a furat inima, şi prin harul zeilor este o fată foarte inteligentă şi amuzantă astăzi. Este acum în măsură să înţeleagă şi să facă lucruri pe care, cu şase ani în urmă nu ni le-am fi imaginat, şi răspândeşte o mulţime de fericire şi bucurie în jur.

Dumnezeu a făcut un lucru uimitor prin faptul că am ajuns în orfelinat şi am văzut mari schimbări acolo în tot acest timp. El a schimbat-o pe Alexandra, a schimbat mentalitatea personalului, şi m-a schimbat pe mine în primul rând, poate mai mult decât orice altceva.”

Lucrurile mari sunt făcute din mici detalii. Pentru Inge, se pare că răspunsul se află în credinţă. Uneori îl numim Dumnezeu, alteori divinitate interioară. Poate că nici nu contează, atâta timp cât îi răspundem la chemare şi, prin ceea ce facem pentru alţii, cu inima deschisă, lăsăm o amprentă în urmă.

 

Articole asemanatoare: