Trei proiecte încep simultan. Se anunță foarte mult stres, foarte multe ore petrecute în fața calculatorului și prea puțin timp pentru a-mi dezvolta aptitudinile sociale. Cu toate acestea, începutul unui nou semestru îmi oferă șansa de a profita de o bine-venită gură de aer.
Este pentru prima dată când particip la un training Erasmus+ în afara României și sunt mai mult decât nerăbdător să fac asta. Deși sunt “membru cu drepturi depline” al departamentului de relații internaționale din cadrul Asociației Young Initiative încă din octombrie 2017, abia în februarie am reușit să găsesc perioada liberă și proiectul potrivit pentru o astfel de mobilitate. Nu e deloc un mister ca “am spionat” activitatea Asociației cu destul de mult timp înainte să mă alătur echipei, întotdeauna cautând să aflu cât mai multe despre programul Erasmus+.
Astfel că, pe 28 februarie 2018 m-am îmbarcat într-un avion care credeam eu că o să mă ducă spre Paris. Plecam cu planuri pe care acum le consider modeste: să învăț lucruri noi, să împărtășesc din propriile experiențe, să cunosc oameni, să stabilesc colaborări, de ce nu?
Dar avionul nu m-a dus tocmai la Paris.
Undeva în jurul prânzului coboram pe aeroportul din Tille-Beauvais, înfruntând un ger cumplit care sfida soarele strălucitor. Pășeam pentru prima dată în legendara țară a lui Napoleon, iar entuziasmul deja ma copleșea; atât de multe lucruri de văzut și atât de puțin timp! După o scurtă vizită prin Beauvais – acest orășel simpatic dominat de Catedrala Saint-Pierre – am pornit către Amiens, alt oraș despre care nu prea știam multe lucruri, dar pe care doream foarte mult să îl descopăr. Încetișor, am ajuns la destinație și în autogara din centru, cea mai mare parte a echipei României s-a reunit: Giorgia, Estela, Elena, Diana și eu. Ulterior ni s-a alăturat și Nadia.
Ușor, ușor, am pornit spre liceul La Providence, locul unde pentru următoarele șapte zile urma să ne petrecem cea mai mare parte din timp, învățând și experimentând ce înseamnă migrația. Cu sprijinul asociației franceze Concordia Picardie, căreia țin să îi mulțumesc a mia oară, 18 oameni simpatici au pornit pe căile migrației cautând înțelesurile sale ascunse și soluții la problemele cu care se confruntă imigranții și refugiații.
Începutul a fost greu, căci bariera lingvistică era o problemă destul de importantă; cu toate acestea, am reușit să găsim o cale de comunicare, iar relațiile s-au îmbunătățit substanțial. Punctul focal al întregului training nu era simpla interacțiune a 12 tineri din două țări diferite: România, respectiv Estonia, ci un grup mic, dar reprezentativ de imigranți cu povești de viață sfâșietoare (și îmi asum termenul). Deși poveștile sunt tragice, am ales să o împărtășesc totuși pe una dintre ele, sub rezerva tăinuirii numelui protagonistului și a atribuirii primei litere din alfabet, din motive de securitate personală.
Numele lui este A. Are puțin peste 20 de ani și s-a născut în Africa, în Guineea Franceză, ca să fiu mai precis.
- Tatăl său, un opozant al regimului politic abuziv din Guineea, a fost ucis. În fața sa.
- A fost forțat să fie martorul unui viol.
- A traversat deșertul Saharei timp în care a fost jefuit și bătut de două ori de tuaregi.
- A ajuns în Algeria, de unde a mers mai departe către Maroc.
- A trăit un an și cinci luni de zile ascuns într-o pădure.
- Și-a cumpărat un loc pe o barcă ce l-a purtat pe coasta Spaniei, iar de acolo a ajuns cu greu în Franța.
- Torturat. Trădat. Hăituit. Respins. Exilat.
- Dacă a ajuns în Europa – tărâmul promis – atunci ar trebui că totul să fie bine, nu?
Ei bine, nu. Oameni care nu au părăsit niciodată continentul “civilizat” pentru a vedea Africa, oameni care refuză să comunice, refuză să se documenteze, refuză să înțeleagă… Acei oameni continuă tradiția ignoranței, a xenofobiei, a intoleranței; prin vanitatea fals justificată, acei oameni continuă îndelungata pierzanie.
Torturat. Trădat. Hăituit. Respins. Exilat. Aici, în Europa. Încă.
Îmi pare atât de rău, A. Îmi pare atât de rău că suferi pentru că vrei o viață normală, iar ceilalți refuză să vadă asta și să se gândească la imigrație ca fiind un proces strict negativ.
Povestea lui A nu este singulară. Anual, mii de oameni caută refugiu în Europa – eternul ținut al făgăduinței care încă îi trădează. Avionul nu m-a dus la Paris. Avionul m-a dus dincolo de fațadele gotice ale secolelor trecutului, dincolo de câmpurile verzi, dincolo de păduri, dincolo de Marea Interioară, dincolo de nesfârșitul deșert.
Avionul m-a purtat spre mine. În adâncul minții mele unde am redescoperit faptul că sunt vulnerabil. Iar vulnerabilitatea mea trebuie să devină putere; puterea de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie indiferent de culoarea pielii lor, indiferent de religie, sex, situația financiară, etc. Gândindu-mă din nou la planurile cu care plecasem, pot spune că tot ce am învățat acum depășește orice așteptări. Introspecția, metamorfoza sinelui reprezintă poate cel mai bun follow-up pe care l-ar putea avea acest proiect.
În ciuda poveștilor tragice ale celor patru prieteni imigranți, pot spune că echipa României, respectiv a Estoniei, au reușit cu mare succes să creeze punți între oameni prin muuultă muzică, dans, bună dispoziție, optimism și simple acte de caritate neașteptat de apreciate.
Aș repeta experiența? DA! Unde mă înscriu?!
Mulțumesc din nou lui Marie, lui Melaine, lui Didier și lui Anais pentru sprijinul lor. Mulțumesc tuturor participanților care au reușit să creeze o atmosferă atât de frumoasă.
Și pentru că sunt sigur că mai există suficienți oameni acolo care ar vrea să guste din experiența neașteptată a mobilităților Erasmus+, nu pot decât să îi trimit către pagina de Facebook a Asociației și site-ul web unde se pot găsi informații din belșug despre proiectele europene aflate în derulare.
Sper ca tot mai mulți tineri să aibă parte de asemenea experiențe și să contribuie la schimbarea mentalităților celor din jur.
*Articol realizat de Andrei-George Dobrea, ofițer relații internaționale în cadrul Asociației Young Initiative și participant la trainingul Erasmus+ ”What can we do together”, organizat de Asociația Concordia Picardie.
© Anaïs Morgane Balende
