Blogunteer.ro

Împreună spunem povestea voluntariatului din România!

bookmark bookmark
Eliza Vaş On November - 5 - 2014

Venisem de la facultate amândouă şi în drum spre cămin, am stabilit că luăm cina împreună. M-am oferit să gătesc paste şi să povestim despre ce-a mai făcut fiecare. Ştia că-mi plac istorisirile personale, aşa că mi-a vorbit despre modul în care prietenul ei a cerut-o în căsătorie. M-am amuzat copios pe seama ingeniozităţii lui şi mi-am zis că sigur va duce o viaţă veselă alături de el, dacă a fost atât de inventiv. În schimb, nu mă aşteptam ca ea să continue discuţia, invocând una dintre temele centrale ale existenţei mele, şi-anume voluntariatul. “Ştii, după ce l-am văzut cum se comportă cu cei din organizaţia sa, mi-am zis că trebuie să fie o persoană serioasă, iar un om care poate purta atâta grija unor persoane faţă de care n-are nicio obligaţie, trebuie să fie cineva pe care să te poţi baza.”

Nu m-am gândit până atunci niciodată în felul acela. Adică participasem la nunţi între foşti voluntari sau am fost martora unor relaţii fericite, dar întotdeauna am considerat că oamenii aceia au fost aduşi împreună de contextul în care s-au aflat. Părea puţin bizar să te gândeşti atunci că, de fapt, voluntariatul a fost “de vină”  pentru crearea situaţiilor respective. Ce-i drept, într-o organizaţie non-guvernamentală, nu înveţi doar cum să planifici un proiect, să respecţi deadline-uri ori să lucrezi într-un Gantt. Afli ce înseamnă responsabilitatea, eşti nevoit să găseşti soluţii pentru momentele dificile şi înveţi că pentru a lucra cu oamenii e nevoie mereu de multă răbdare şi înţelegere. Dacă eşti şi lider de echipă, cu siguranţă nu-ţi lipseşte viziunea şi capacitatea de motivare, iar prin simpla prezenţă emani stabilitate. În aceste condiţii, cum să nu-ţi construieşti o fundaţie solidă pentru viaţa de familie?

Ţinând cont de constatările de mai sus, am pornit în căutarea unor poveşti autentice. Am primit în felul acesta recomandări de poveşti aparţinând unor voluntari, care fie au plecat în stagii europene de voluntariat, fie au fost membrii aceleiaşi organizaţii europene. Astăzi, îi avem în prim-plan pe Anca şi Georgos, Maria şi Bas, respectiv Pierre şi Henrieta, trei cupluri în care voluntariatul a jucat un rol memorabil.

Un alt final pentru un stagiu de voluntariat în Cipru

Anca Clivet este din Botoşani şi a făcut facultatea în Cluj-Napoca. Despre oraşul studenţiei sale, spune că este locul în care adescoperit ce înseamnă să fii cu adevărat un voluntar. A ajuns să fie implicată 4 ani la rând în organizaţii non-guvernamentale locale. Participarea ei în comunitate însemnat acţiuni diverse, de la activităţi care promovau protecţia socială a copiilor aflaţi în diverse situaţii de risc, acceptarea şi oferirea de suport social pentru minorii romi, la activităţi de conştientizare şi prevenire a violenţei domestice precum şi organizarea administrativă a unui departament de educaţie pentru pace. De acolo, a fost doar un pas să ajungă apoi în India, China şi Kenya pentru a lucra ca voluntar în cadrul unor proiecte sociale.

În ultimul an de masterat (NGO Management), în 2011, o colegă care lucra pentru ProVobis – Centrul Naţional de Resurse pentru Voluntariat a întrebat-o dacă ar fi interesată de o oportunitate de a lucra ca voluntar pentru câteva luni într-una din ţările europene, prin Serviciul European de Voluntariat. I-a răspuns că ar putea lua în considerare această invitaţie la descoperire şi că i-ar plăcea tare mult să se dedice unui proiect axat pe artă. În felul acesta, paşii i-au fost direcţionaţi către Cipru, ce emana o aură exotică, ascundea promisiunea necunoscutului şi reprezenta o poartă irezistibilă pentru curiozitatea Ancăi. Gândindu-se în trecut la momentul plecării, protagonista stagiului de voluntariat spune că Cipru a fost cel care a ales-o pe ea şi nu invers.

Astfel, începutul toamnei din 2011 a purtat-o pe meleaguri cipriote, mai precis în Nicosia [pentru proiectul EVS D.O.T.COM (Developing Our Team-COMMUNITY) din cadrul Cultural Workshop Ayion Omoloyiton], unde urma să stea până 30 iunie 2012. Doar că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar ceea ce credea că va fi doar un stagiu de voluntariat s-a dovedit ulterior a fi începutul unei noi vieţi. Până la punctul culminant al poveştii de voluntariat, s-a dedicat activităţilor de facilitare şi suport pentru Centrul Cultural din Nicosia. În acest mod, şi-a dezvoltat şi una dintre marile pasiuni, şi-anume fotografiatul. Cum formatul stagiului de voluntariat presupune experimentarea unor noi activităţi, Anca a început să ia lecţii de teatru şi capoeira (artă marţială braziliană). La una dintre lecţiile de capoeira, l-a cunoscut şi pe Georgos, un tânăr de origine greacă, venit în Cipru pentru un loc de muncă.

Amândoi aveau acelaşi valori, doar că le numeau într-un mod diferit.

Dacă e să se gândească la lucrurile care i-au adus împreună, ar spune că sunt următoarele: “Iubirea pentru oameni şi pentru Dumnezeu, pasiunea pentru muncă şi dezvoltare, aventura redescoperirii printr-o altă persoană diferita de tine, curiozitatea şi îmbrăţişarea unei noi culturi.” La început a văzut doar barierele dintre ei, însă treptat a înţeles că acestea existau numai pentru ochii fizici şi pentru că suntem afectaţi inevitabil de stereotipurile sociale cu care ne confruntam zi de zi. Au comunicat de la început în limba engleză şi pe masură ce s-au cunoscut mai bine au înţeles că, de fapt, amândoi aveau acelaşi valori, doar că le numeau într-un mod diferit.

© Sergiu Salcău

© Sergiu Salcău

Decizia de-a rămâne în Cipru a venit în urma adaptării la felul în care trăiesc oamenii pe o insulă. Se simte în siguranţă acolo şi îi prieşte noul mediu. Prieteniile pe care le-a impletit acolo sunt puternice şi au devenit rădăcini pentru a rămâne în Cipru, cel puţin pentru o perioada. Ieşirea din zona de confort din Romania a avut un efect de domino asupra multor aspecte din viaţa sa: dieta este mult mai sănătoasă, face mai mult sport, are relaţii de prietenie mai trainice, s-a apropiat de familie, s-a lansat ca fotograf profesionist, s-a căsătorit, a adoptat un mic căţel găsit în faţa casei. Schimbările sunt poate prea multe pentru a fi menţionate, însă crede că mediul de acolo i-a permis şi a forţat-o în acelaşi timp să ia decizii cu efecte pe termen lung. Despre Georgos spune că a vizitat România de multe ori până acum. Pentru că a călătorit, vizitat şi trăit în diferite ţări până s-au întalnit, nu a avut nicio problemă legate de cultura românească. Este foarte dornic să înveţe limba română şi să descopere comorile culturale care aparţin de originile soţiei sale. Adoră mâncarea românească (mai puţin mujdeiul şi răciturile:) şi în place să descopere peisajele naturale din ţara noastră.

În ceea ce priveşte voluntariatul în străinătate, Anca afirmă: “Am realizat că, ieşind din zona ta de confort şi din mediul familiar, acest proces în mişcare te modelează în tăcere. Fără tam-tam! Fără covor roşu şi lumini hollywoodiene! Aceasta mobilitate mi-a unit experienţa cu pasiunea, logica cu aspiraţiile, cunoştinţele cu emoţiile. Mintea cu inima mea sunt cele mai bune prietene acum. Datorită acestei prietenii pot fi în măsură să fac un pas înainte de la: „Am un vis!” la „Am un plan”. Acum sunt capabilă să văd ce direcţie voi alege şi cum îmi voi comunica visurile şi planurile personale şi profesionale. Această sincronizare nu este posibilă (de cele mai multe ori) într-un mediu solid şi bine definit. Să ajungi la acest stadiu ai nevoie de flexibilitate şi mişcare. De obicei, voluntariatul scoate la iveala inima ta, talentele tale, dar şi punctele slabe care au nevoie de dezvoltare. Cine te cunoaşte într-o astfel de perioadă şi tot vrea să fie prietenul tău atunci ştii că relaţia are rădăcini puternice şi puteţi construi vise împreună.

De multe ori, voluntariatul are un rol determinant în viaţa oamenilor care-l practică, iar Anca reprezintă un exemplu viu în acest sens. A plecat în Cipru pentru a descoperi cultura şi oamenii de acolo, dar a hotârât să rămână după ce l-a cunoscut pe cel care urma să-i devină viitorul soţ, a legat prietenii cu oameni de soi şi a descoperit că fotografiatul poate reprezenta atât un hobby, cât şi o carieră.

 

Voluntariatul poate fi extrem de revelator în privinţa adevăratului caracter al oamenilor

Pe Maria Dicieanu am cunoscut-o în cadrul unui curs online, când am avut posibilitatea de-a face echipă cu alţi români înscrişi. Am ţinut legătura şi în momentul în care am anunţat pe Facebook că intenţionez să lucrez la un articol despre tineri care s-au cunoscut prin intermediul voluntariatului şi au format ulterior familii, s-a oferit să se afle printre intervievaţi şi să-mi povestească despre începuturile căsniciei sale. Aşa am aflat că este căsătorită cu un olandez, pe care l-a cunoscut la o şcoală de vară. Amândoi făceau parte la momentul respectiv din AEGEE (Association des États Généraux des Étudiants de l’Europe), iar în cadrul serii europene, unde fiecare participant şi-a prezentat cultura, au ajuns să se cunoască mai bine. Le-a plăcut să descopere diverse lucruri despre celălalt, aşa că au stat de vorbă până la 4 dimineaţa. Pe măsură ce zilele treceau şi evenimentul se apropia de sfârşit, relaţia dintre ei s-a sudat tot mai mult. Cu toate aceastea când momentul despărţirii a sosit, au crezut că legătura temporară se va sfârşi odată cu şcoala de vară.

10799686_10152551107509151_1038185922_n

© Maria Dicieanu

Astfel încât, Maria s-a întors acasă, iar Bas a rămas în Olanda. Au continuat însa să comunice prin mesaje şi telefoane. Tranziţia de la stat aproape tot timpul împreună la schimbat de sms-uri ocazionale a fost una dificilă reprezentând un moment de cumpănă în evoluţia evenimentelor. Din fericire, datorită unor mesaje venite parcă telepatic la momentul potrivit, Bas si Maria au continuat să corespondeze şi să dea relaţiei o şansă. După câteva navete România-Olanda, Maria a aplicat pentru un program masteral pentru a se muta în ţara prietenului său. După 7 ani de relaţie (dintre care 2 la distanţă), s-au căsătorit în 2012, organizând cununia civilă în Olanda, iar pe cea religioasă în România. Dat fiind că Bas a fost plăcut aproape instantaneu de parinţii Mariei, apropierea dintre cei doi a fost şi mai puternică, în ciuda diferenţelor culturale şi lingvistice. Apreciază la el fel faptul că mereu îi cere părerea, că discută deschis despre lucrurile care nu le sunt comune, că amândoi iubesc câinii (chiar au adoptat un maidanez din România pe care l-au botezat Ozi (de la “O zi frumoasă”), iar familiile lor se înţeleg foarte bine.

Spune că diferenţele culturale se depăşesc în mod natural, când viaţa comună se desfăşoară de la sine şi sentimentele îşi urmează cursul lor. Vorbesc în limba engleză acasă, vizitează România de 4 ori pe an (vin aici pentru a-şi petrece Crăciunul şi Revelionul), iar copilaşul care a venit pe lume în acest an va învăţa atât română, cât şi olandeză. Bas apreciază mult arhitectura din oraşele istorice ale României şi se declară un fan al peisajelor naturale de aici. Chiar dacă s-a adaptat foarte bine la mediul olandez, Maria spune că dacă s-ar ivi proiecte pe care să lucreze, iar plăcea să locuiască şi în România cu familia, dat fiind că o încântă ideea de mobilitate. Când te uiţi la pozele cu cei doi, nu poţi să nu observi ataşamentul din privirile amândurora şi respectul reciproc pe care şi-l poartă. Dacă nu ai şti că ea este româncă, iar el este olandez, ai putea crede că reprezintă o familie fericită de aici. Dar, ţinând cont de moştenirile culturale ce-i caracterizează pe amândoi şi experienţa frumoasă din domeniul voluntariatului (Bas a fost implicat în AEGEE timp de 5 ani, iar Maria timp de 3 ani), ştii că ai în faţă o adevărată familie europeană, unită prin diversitatea care-i caracterizează.

10643405_10152551111419151_1153259663_n

© Maria Dicieanu

În privinţa felului în care voluntariatul modelează viaţa oamenilor implicaţi în astfel de activităţi, Maria ne spune că: “A fi voluntar te învată că uneori a lucra din pasiune, fără niciun fel de beneficiu material, alături de alţi oameni pasionaţi de aceleaşi lucruri ca şi tine, este o experienţă incredibilă. Mai mult decât atât, voluntariatul poate fi extrem de revelator legat de adevăratul caracter al unor oameni. Proiectele nu sunt întodeauna uşoare, uneori presupun multe, multe ore de muncă şi inevitabil diferite persoane sunt tentate să renunţe la angajamentele pe care şi le-au luat în prealabil. Pentru mine deci, a avea alături o persoană care a dus proiecte de voluntariat la bun sfârşit, îmi da un plus de încredere, pentru că multe lucruri frumoase din viaţa noastră, cum ar fi relaţiile de prietenie, întemeierea unei familii sau creşterea unui copil, sunt până la urmă proiecte de voluntariat.

 

Nu alegi tu naţionalitatea persoanei pe care s-o iubeşti

Pierre este un tânăr francez, care a plecat în vara anului 2012, în Italia, pentru un proiect organizat de către Associazione Link.

© Pierre Pasdelou

© Pierre Pasdelou

Acolo a întâlnit-o pe Henrieta, o frumoasă domnişoară din Slovacia, care se afla într-un stagiu european de voluntariat. Este cea care i-a deschis uşa la sosire, dar şi persoana care a continuat să fie alături de el, odată cu trecerea timpului. S-au apropiat atât de mult, încât el a hotărât să aplice pentru un stagiu de voluntariat în aceeaşi organizaţie, după ce ea s-a întors în Slovacia şi unde el a stat timp de un an de zile. Henrieta a vizitat şi ea Franţa, unde i-a cunoscut pe părinţii lui Pierre.

În ceea ce priveşte Slovacia, tânărul francez spune că diferenţele de ordin lingvistic s-au resimţit cel mai mult, în special în momentul în care a fost nevoit să-l cunoască pe tatăl Henrietei, care nu vorbea nicio limbă străină. Spune că dacă ea ar fi fost franţuzoaică, probabil nu s-ar fi îndrăgostit, deoarece unul dintre lucrurile pe care le apreciază cel mai mult la această relaţie ţine de bagajul cultural pe care îl are fiecare. Consideră că francezii nu sunt îndeajuns de deschişi faţă de alte culturi şi pentru acest aspect se simte bine în alte ţări europene. De altfel, Pierre afirmă că ar fi dispus să meargă chiar în altă ţară pentru a locui împreună, chiar dacă la momentul publicării acestui text, ei se se află în Bratislava şi urmează să aibă un copil împreună.

Apreciază la Henrieta faptul că este o persoană interesantă, deschisă şi curioasă, că-şi petrec timpul discutând despre diverse subiecte, reflectând asupra vieţii şi că este o persoană modestă (calitate pe care a remarcat-o la mulţi slovaci). Cât pentru menţinerea unei relaţii la distanţă, Pierre spune că cel mai important lucru este ca oamenii care se plac să rămână în contact şi fiecare să-i arate celuilalt că se poate şi aşa. Pe vremea când Pierre se afla în stagiul de voluntariat din Italia, îşi scriau sms-uri, email-uri şi se întâlneau pe Skype, căci dragostea după cum spune şi el – nu te lasă să alegi tu naţionalitatea persoanei pe care s-o iubeşti.

De asemenea, crede că proiectele europene contribuie la intensificarea sentimentului de cetăţenie europeană şi câteodată chiar şi la formarea de relaţii, el având prieteni care s-au cunoscut în cadrul unor schimburi de tineri şi legăturile lor au durat în timp. Chiar dacă nu a vorbit despre căsătorie cu Henrieta, ştiu amândoi că-şi doresc să rămână împreună, iar eforturile pe care le-au făcut pentru a-şi cunoaşte locurile de origine şi pentru a se întâlni vin să demonstreze acest aspect.

 

O organizaţie înfiinţată în urma întâlnirii dintre doi oameni

Basti Ram

© http://www.bastiram.org/

Misiunea organizaţiei Basti Ram este aceea de-a acorda oamenilor obişnuiţi oportunitatea de a experimenta o cultură diferită
faţă de cea proprie, a le lărgi orizonturile şi de a le facilita calea spre auto-dezvoltare. Acest lucru este realizat prin promovarea în rândul cetăţenilor englezi a  oportunităţilor de învăţare în comunităţi defavorizate din India. Voluntariatul internaţional reprezintă în acest caz instrumentul prin care se ating obiectivele propuse.

Povestea care stă la baza acestei asociaţii îi are ca protagonişti pe Rachel  şi Neeraj. Părăsind o Londră marcată de tumult continuu, Rachel se îndreaptă spre misterioasa Indie pentru a preda engleza într-o comunitate rurală din Rajastan. Este profund marcată de ceea ce găseşte acolo, aşa că se reîntoarce în anul următor. E momentul în care îl întâlneşte pe Neeraj, co-fondatorul organizaţiei în care ea a decis să se implice în anul precedent. Ideea că oamenii obişnuiţi pot face lucruri extraordinare dacă au acces la oportunităţile potrivite  îi apropie şi decid să înfiinţeze fundaţia caritabilă Basti Ram.

Asocierea nu rămâne doar una organizaţională, astfel că în anul 2009, Rachel şi Neeraj se căsătoresc, iar cu ajutorul echipei Basti Ram se concentrează pe dezvoltarea de proiecte care să promoveze comunicarea interculturală şi să contribuie în mod semnificativ la dărâmarea stereotipurilor.

 

În loc de concluzie

Dincolo de dezvoltarea personală sau profesională pe care o presupune voluntariatul, oamenii pe care îi întâlnim sunt de cele mai multe ori de nepreţuit. Uneori în urma acestor întâlniri, se întemeiază frumoase relaţii de prietenie, care nu cunosc frontiere, bariere lingvistice sau culturale. Alteori, adevărate relaţii se construiesc cu trecerea timpului, iar protagoniştii lor sunt cei care deunăzi învăţau cum se construieşte un proiect. Aparent, până şi voluntariatul are căile sale nebănuite în viaţa celor care-i trec pragul.

 

Articole asemanatoare:

2 Comentarii

  1. Andreea P says:

    Si eu mi-am cunoscut sotul in urma cu 10 ani, in perioada in care faceam voluntariat la un centru de plasament. El lucra in Protectia Copilului, iar fratele lui in centrul unde faceam eu voluntariat. Intr-o zi, fratele lui m-a invitat sa merg la un concert unde urmau sa mai vina niste prieteni de-ai lui. Cum eu pe vremea aceea nu ratam niciun concert in aer liber, nu am putut sa refuz. Doar ca la acel concert a venit insotit si de fratele lui, cu care incepand de atunci, eu am ramas impreuna. Dupa 5 ani ne-am casatorit, iar acum avem un baietel in varsta de 4 ani…. 🙂

    • Eliza says:

      Frumoasă întâmplare, Andreea! Mulţi ani s-aveţi împreună şi cât mai multe momente frumoase în familia voastră, alături de micuţ! 😀

Posteaza un comentariu la Eliza