Anul trecut, în noiembrie, eram prezentă la o conferinţă naţională AIESEC, iar unul din cele mai inspirante training-uri i-a aparţinut lui Leslie Hawke, voluntar de seamă în ceea ce priveşte educaţia copiilor romi.
Un schimb interesant de replici de la finalul prezentării s-a soldat cu o carte de vizită pe care am regăsit-o după câteva luni. În consecinţă, un interviu cu un om atât de dedicat muncii sale reprezintă momentul de care Blogunteer avea nevoie pentru a-i stârni pe tineri să se implice în cauze sociale.
Ce v-a motivat să veniţi în România? Decizia pe care aţi luat-o a fost legată de problema romilor sau vă doreaţi să faceţi voluntariat, indiferent de spaţiu?
Am sosit în România în 2000 ca voluntar Peace Corps. Nu aveam idei preconcepute despre problemele de ordin social de aici – nu cunoșteam deloc istoria Europei de est și nu aveam habar de „problema romilor”. Nu aveam nimic plănuit. Am intrat în Peace Corps dintr-un motiv destul de egoist: îmi doream o schimbare în viață. Dar am fost șocată de copiii care cerșeau pe stradă. Abia mai târziu am aflat că majoritatea erau de etnie romă. Îmi era clar că acei copii nu au ce căuta la cerșit și îmi doream să-i fac să nu mai stea pe stradă și să meargă la școală, acolo unde le e locul. Dacă aș fi fost o persoană religioasă, aș fi spus că m-am simțit „chemată” pentru a-i ajuta.
Prefer să mă consider un activist mai degrabă decât un „voluntar de profesie”. Cred că existența unui salariu nu contează atâta timp cât ceea ce faci este spre binele societății, nu numai un mijloc de a-ți câștiga traiul. Am norocul că nu am nevoie de salariu pentru a-mi acoperi cheltuielile. Dar mult timp am lucrat fără să fiu implicată emoțional, pentru a-mi putea susține familia. Acum, copiii mei au crescut și îmi permit luxul de a face ceva care chiar mă interesează, fără a fi presată să „fac bani”.
Având în vedere că eraţi din afara ţării, cum aţi reuşit să găsiţi oameni care să vă susţină cauza?
Nu m-aș fi aflat aici acum fără susținerea financiară a sectorului corporatist din România. Ei înțeleg importanța vitală a educării populației, pentru ca în 30 de ani țara să aibă o clasă muncitoare modernă și alfabetizată. De asemenea, nu m-aș fi aflat aici dacă nu ar fi existat oameni dedicați precum Maria Gheorghiu, învățătoarea co-fondatoare a programelor începând cu 2001, și membrii pasionați ai echipei.
Din punctul dumneavoastră de vedere, cum se pot demonta prejudecăţile?
Am crescut în Texas, bunicii mei erau din Alabama, străbunicul meu a luptat în Războiul Civil de partea Sudului. Pe parcursul unei singure generații, am văzut schimbări URIAȘE atât în atitudinea albilor, cât și în rezultatele celor de culoare. Când eram copil, în Sud nu existau persoane de culoare în clasa de mijloc. Astăzi, ei sunt prezenți pe toată întinderea Statelor Unite. Președintele nostru este de culoare. Cred că dacă putem identifica felul în care lucrurile au evoluat acolo, putem folosi informațiile ca modele de a aborda problemele similare de aici.
Sărăcia moștenită de generații întregi scoate ce este mai urât în oameni. Nu numai în România, peste tot în lume. Când nu ai acces la apă curată, ești murdar. Când nu știi să citești, nu-ți găsești de lucru. Când nu-ți găsești de lucru, recurgi la metode ilegale de a face rost de bani. Când faci lucruri ilegale, minți și înșeli. Când te simți umilit și lipsit de putere, te comporți antisocial și agresiv. Este numit „ciclul sărăciei”.
Nu cred că atitudinile pot fi schimbate prin sloganuri și campanii publicitare. Ce ajută cel mai mult la disiparea prejudecăților este contactul direct. După o zi petrecută într-o comunitate romă, stând de vorbă cu părinții de acolo, nu vei mai avea impresia că este „NUMAI VINA LOR”. Nu vei putea nici să pleci de acolo cu impresia că sunt „pur și simplu altfel” și au alte valori.
Opt din zece romi sunt ortodocși, jumătate locuiesc în mediul urban, peste 90% vorbesc româna ca limbă maternă și numai 20% se consideră de etnie romă, conform formularelor de recensămînt. Unde este marea diferență culturală? Factorii majori care îi diferențiază pe majoritatea romilor de cetățenii romîni sunt 1.educația, 2.venitul și 3.capitalul social. Acestea sunt diferențe de clasă, nu de cultură.
În ceea ce priveşte strategia dezvoltată pentru proiect, ce modificări a cunoscut aceasta de-a lungul timpului?
După un deceniu de educare a copiilor săraci, am realizat că a pune accentul pe școala primară nu avea efecte de lungă durată pentru copiii dezavantajați care începuseră școala târziu. Clasele „A Doua Șansă”, care aduceau copiii mai mari înapoi la școală, erau ineficiente și nu produceau absolvenți de liceu sau muncitori calificați. Dar copiii care începuseră devreme, între 3 și 5 ani, aveau rezultate școlare mult mai bune, atât din punctul de vedere academic, cât și din cel al comportamentului.
Asociația Ovidiu Rom a realizat că nu era dificil să convingem părinții săraci, fie ei și romi tradiționali, să-și înscrie copiii la grădiniță. Dar era foarte greu să faci astfel încât copiii să aibă prezenţă zilnică. În 2007, am testat pentru prima oară încurajarea părinților să-și trimită zilnic copiii la școală cu ajutorul tichetelor sociale. A funcționat.
Toamna trecută, Ovidiu Rom, împreună cu Ministerul Educației, a invitat toți primarii din România să aplice pentru asistență în a aduce fiecare copil dezavantajat de 3-6 ani din comunitățile lor la grădiniță. Am alocat aproximativ 150 euro per copil a cărui familie primea ajutor social sau îndeplinea alte criterii de sărăcie. Fondurile acestea acopereau tichete sociale lunare pentru familiile ai căror copii aveau prezență perfectă și 15 euro per copil pentru rechizite. Am furnizat și formare pentru profesori și echipa locală și consultanță.
Rezultatele au fost absolut remarcabile. Prezența copiilor a crescut lunar în absolut toate locațiile, ajungând să fie cea mai mare din ultimii ani. Mulți dintre coordonatorii locali au observant că este cea mai mare prezență înregistrată VREODATĂ în grădinițele lor.
Puteţi să-mi spuneţi ce impact a avut programul până în prezent?
Din păcate, progresul nu a putut fi măsurat la scală naţională. Decalajul educational este la fel de mare sau poate mai mare. Programul nostru, Fiecare Copil în Grădiniţă, a adus anul trecut 1300 copii în sistemul de educaţie timpurie. Dar mai sunt încă 100,000 de copii cu vârste între 3 şi 6 ani care au nevoie de educaţie timpurie şi care nu o vor primi toamna aceasta.
Cum vă privesc oamenii din comunităţi? Au fost ezitanţi la ideea de implicare?
Uneori, autorităţile şi chiar educatorii sunt sceptici, dar când văd toţi aceşti copii care vin ZI DUPĂ ZI la grădiniţă, devin parteneri dedicaţi ai efortului nostru de a ridica nivelul de şcolarizare al copiilor celor mai săraci. Şi, pe măsură ce educatorii îi cunosc mai bine pe părinţi, înţeleg cât de grea este viaţa acestor oameni. Şi familiile sărace sunt neîncrezătoare la început – „Chiar ne dau tichete sociale sau e un fel de păcăleală?” E nevoie de vreo două luni pentru ca toţi să se acomodeze cu programul, după care merge minunat.
Credeţi că tinerii ar trebui să adere la un asemenea cauza? Şi dacă da, puteţi să-mi spuneţi în cateva cuvinte dacă acest program li s-ar potrivi în ideea în care îşi doresc să facă voluntariat?
Dacă vrei să ajuţi să faci lumea mai bună (bănuiesc că asta este motivaţia fiecărui voluntar), trebuie ca o problemă să te preocupe cu adevărat. Oamenii cărora le pasă de educaţie şi care îşi doresc să-i ajute pe alţii să-şi atingă potenţialul sunt atraşi de misiunea Ovidiu Rom. Cei care sunt impresionaţi de oamenii bolnavi ar putea să se ofere voluntari pentru o cauză legată de sănătate. Dar nu e neapărat nevoie să devii voluntar într-o organizaţie pentru a schimba lumea. Poţi începe voluntariatul ajutând o vecină în vârstă să-şi care cumpărăturile acasă. Sau explicându-i femeii care locuieşte în subsolul blocului tău împreună cu fiul ei de 4 ani de ce el ar trebui să meargă la grădiniţă, apoi ajutând-o să-l înscrie şi cumpărându-i copilului un rând de haine bune.
Privind retrospectiv, sunteţi mulţumită de ce aţi realizat până acum?
Sunt mulţumită de ce a făcut (şi continuă să facă) echipa mea. Tot ce fac eu, de fapt, e să strâng fonduri pentru ca ei să poată lucra cu familiile, educatorii şi autorităţile locale pentru a aduce fiecare copil sărac din comunităţi la grădiniţă. E mult prea devreme pentru vreun sentiment de împlinire. Voi fi foarte mulţumită când aceşti copii vor fi terminat liceul, iar când unii dintre ei vor absolvi o facultate, voi fi în culmea fericirii.
Acestea fiind scrise, vă invit să citiţi mai multe despre program pe site-ul www.ovid.ro şi să vă exprimaţi părerea cu privire la interviu.
3 Comentarii
[…] Interviu cu Leslie Hawke – co-fondatoare Asociaţia “Ovidiu Rom”. În acest interviu puteţi citi despre […]
[…] Interviu cu Leslie Hawke – co-fondatoare Asociaţia “Ovidiu Rom”. În acest interviu puteţi citi despre motivaţia […]
[…] La două luni de activitate, mă puteam mândri cu o nouă reuşită. În timpul unei şcoli de vară, am cunoscut-o pe fondatoarea Asociaţiei “Ovidiu Rom” şi anume – doamna Leslie Hawke. Am contactat-o pentru un interviu, i-a făcut plăcere să-mi răspundă la întrebări, iar materialul se găseşte aici. […]