”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească”, automat mi se derulează mental cele mai importante învățături, la fel ca Ion Creangă.
”Dar vremea trecea cu amăgeli, şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap, şi alte plăceri mi se deşteptau în suflet, şi, în loc de înţelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat, şi dorul meu era acum nemărginit; căci sprinţar şi înşelător este gândul omului, pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit şi nu te lasă în pace, până ce intri în mormânt! Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul. Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire.” N-am fost un copil-exemplu, nici pe departe cuminte, n-am putut niciodată sta locului, am fost extrem de curioasă și într-o continuă explorare. O Nică crescută între un orășel moldovenesc de munte și un oraș puternic industrializat de la malul Dunării, pentru care plăcerile supreme ale vieții erau joaca și dulciurile.
Însă atunci când este vorba despre maniere, probabil fac parte din generația cu cea mai sănătoasă educație românească posibilă. Iar ceea ce văd astăzi, mă înspăimântă. La 22 de ani nu mă simt deloc bătrână, însă mă simt depășită de situație. Cu siguranță, nu sunt singura.
Avem un conflict între generații, vechi de când lumea și pământul, care ne împiedică să ne bucurăm de micile plăceri zilnice. Mai avem, de asemenea, impulsuri de agresivitate, spirit de turmă, prejudecăți și etichetări, ambiții prostești, visuri americane și ego-uri puternic alimentate. Din toate aceste motive, cred cu tărie că am uitat ce am învățat când eram mici. Adevăratele valori ale vieții, dincolo de paradigme bisericești sau lecții de bune maniere.
Realitatea:
Am învățat să salut, pentru că înainte de toate, mă respect pe mine. Din păcate, salutul deranjează pe cei mai mulți dintre noi.
Am învățat să spun întotdeauna ”mulțumesc”, indiferent de natura situației, dacă primesc sau nu ceva în schimb. Bineînțeles, sunt de cele mai multe ori ignorată.
Am învățat să spun întotdeauna ”te rog”, iar atunci când nu o fac, probabil sunt mult prea obosită ca să îmi dau seama de acest aspect. Rugămintea nu mai este fashionable.
Am învățat să zâmbesc oamenilor pe stradă, chiar dacă nu îi cunosc. Cel mai probabil, sunt considerată bolnavă mintal.
Am învățat să ajut un bătrân să urce sau să coboare scările, dacă văd că întâmpină greutăți. De cele mai multe ori, primesc un zâmbet larg și un ”mulțumesc” din tot sufletul, care îmi luminează ziua.
Am învățat să dau, mult sau puțin, în funcție de situație. De cele mai multe ori, privirea persoanelor îmi transmite mesajul: ”doar atât?”.
Am învățat să mă ridic de pe scaunul din autobuz, dacă cineva mai în vârstă are nevoie de un loc. Se pare că din ce în ce mai mulți vârstnici circulă cu mijloacele de transport în comun și a sta pe scaun este un adevărat privilegiu.
Am învățat să ascult. Probabil face parte din meseria de jurnalist, cu care nu demult cochetam.
Am învățat să răspund strict la întrebări. Pentru că lucrurile simple sunt cel mai ușor de reținut.
Am învățat să aștept. În era timpului, a sta înseamnă a respira și a te aduna.
Am învățat să arunc resturile în coșul de gunoi. Nu pe lângă.
Am învățat să-mi cer scuze atunci când greșesc. A greși e omenește.
Am învățat să pun întrebări și să cer lămuriri. Întotdeauna.
Am învățat să rog să mi se repete ceva. Câteodată, atenția mea este neatentă.
Am învățat să mă opresc din graba cotidiană și să admir natura. Chiar și pentru o secundă.
Am învățat că toate lucrurile simple îți aduc adevărata fericire. Nimic altceva.
Am învățat. Învăț. Voi învăța.
Voi ?
