Blogunteer.ro

Împreună spunem povestea voluntariatului din România!

Mihaela Carmen Vladu – Educatoarea care-i învaţă gustul voluntariatului pe copii

FOTOGRAFII GRADI 085 Mihaela Carmen Vladu este o educatoare cu experienţă din Sectorul 4 – Bucureşti pe care am cunoscut-o prin intermediul unei reţele sociale. Recunosc că m-am bucurat să aflu că împărtăşim două mari pasiuni: educaţia şi voluntariatul. Nu aţi crede cât de dedicat poate fi un cadru didactic meseriei pe care o are, dar va fi şi mai impresionant în momentul în care veţi citi o parte din activităţile în care a fost implicată. E tipul de om pentru care o acţiune poate fi făcută în două feluri: cu emoţie sau cu…emoţie.

Lăsând faptele să vorbească de la sine, vă prezint unul dintre oamenii care reuşeşte într-adevăr să aibă un impact pozitiv în societate. Şi nu face acest lucru doar în cadrul orelor de serviciu.

Cum te-ai prezenta într-un singur paragraf?

Sunt un om dintre oameni, nascută  într-o familie numeroasă – am încaă5 fraţi-  de la care am învăţat  că viaţa este frumoasă  mai ales atunci  când  reuşeşti  să  înveţi  din  toate  încercările  ei.  Calitatea  cea mai de preţ în formarea mea umană este capacitatea  mea  de  comunicare . Alături de aceasta, ştiu că perseverenţa  şi  adaptabilitatea  în  oricare  situaţie  socială,  şi  – nu în ultimul rând – altruismul sunt   “motoarele” care  mă  ajuta  să  fiu  mereu  înconjurată  de  prieteni.

Când ai început să te implici în acţiuni de voluntariat?

POZE GRUPA 105Cred  că  am  înţeles  nevoia  de  a  primi şi a da ajutor pe la vârsta de 14 ani, atunci când, imediat după Revoluţie, familia mea  a fost  inclusă  pe  o listă  a persoanelor care primeau  ajutoare  din Germania, constând în îmbrăcăminte. Fiind olimpică pe atunci, dar neavând foarte mare  sprijin financiar  din  partea  familiei, profesorii  din  scoala  unde  învăţam, m-au  sprijinit  în  a  primi  aceste  ajutoare. Din  acel  moment,  mi-am  descoperit  un  nou  interes- acela  ca  la  un  moment  dat al vieţii  să  devin  şi  eu  un  om  care  va  ajuta  oameni. Ştiam  că  voi  putea şi  trebuiă  să  găsesc calea.

Apoi, ca eleva a Liceului Pedagogic, între anii 1992-1996 a existat un  parteneriat cu  Asociaţia Animus, asociaţie al cărei  scop  era formarea de  tineri  animatori, care să aibă calitatea de a organiza timpul  liber  al  copiilor  şi  tinerilor  într-un  mod cât mai plăcut şi util. M-am înscris în această asociaţie şi am  participat  la  cursuri  de  formare, în Bucuresti, dar  şi  în afara Bucureştiului. Pe atunci, ONG-ul avea ca asociaţie-mamă pe CEMEA-Franţa. Am fost formată să-mi dedic timpul liber unor scopuri  de voluntariat. Am devenit coordonator al  Centrului de Loisir din cartierul Drumul Taberei. A fost o etapă a vieţii mele foarte placută şi de la care am învăţat că a fi voluntar înseamnă a primi o recompensă  mult mai mare decât cea financiară, recompensa mea era  câştigul  moral si  formarea mea umană. Bucuria mea cea mai mare este sa văd ochii oamenilor lăcrimând de bucurie. Este cea mai frumoasă manieră prin care viaţa te poate recompensa pentru ceea ce faci.

Care sunt cele mai importante programe de voluntariat din care ai făcut parte sau pe care le-ai coordonat?

IMG_0514Spuneam mai sus de coordonarea activităţilor  Centrului de Loisir din Drumul Taberei, aparţinând Asociaţiei Animus, în anii 1995-1996. Aveam pe atunci 17-18 ani.  Mult mai târziu,  după ce am devenit educatoare şi apoi mamă, am putut fructifica norocul de a avea la grupă copii ai carei părinţi aveau o situatie materială bună si foarte bună. Şi etapa era cea a anului 2008-2009, când criza financiară nu era prezentă. Oamenii erau mai veseli şi mai dispusi să se implice activ in proiecte educaţionale. De altfel, cam pe atunci am devenit responsabil cu proiectele educaţionale ale grădiniţei la care lucram.  Am fost mult sprijinită de doamna directoare a grădiniţei.

M-am adresat atunci DGASPC-4, Bucureşti, cu o cerere scrisă în care am propus o colaborare între grădinită -prin grupa pe care o coordonam şi DGASPC, în vederea organizării de actiuni caritabile pentru copii  aflati în apartamente de tip familial.  Mi s-a raspuns pozitiv, am aflat de la doamna Livia Pătraşcu că eram prima educatoare care se adresa în această problemă, si am pornit la treaba! Am primit in vizită  copiii de la DGASPC-4, şi pentru că erau şi fete şi băieţi în grupa mea, părinţii au dorit să ajute copii de ambele genuri deopotrivă. În total am ajutat 11 copii cu hăinuţe şi rechizite. Misiunea nu a fost deloc uşoară, întrucât copiii aveau între 7 şi 11 ani, deci erau mai mari decât copiii din grupa mea.  Grupa mea avea 32 de copii pe atunci, 31 de părinţi au răspuns pozitiv acţiunilor desfăşurate, cumpărându-le copiilor mari ghete, hăinuţe, rechizite, iar de Crăciun şi de Paşte copiii de la DGASPC erau invitaţii noştri la serbări.

Am desfăşurat activităţi lunare, vizite ale copiilor la noi la grupă, cei mari îi ajutau pe cei mici, în final devenind o echipă. Aceste activităţi erau extracurriculare. Am suferit atunci când copiii grupei mele au crescut şi au plecat către şcoală. Şi am suferit dublu, pentru că am încheiat aceste activităţi. Anul următor, proiectul acesta a fost scris la nivel de sector, mult mai multe cadre didactice putând să desfăşoare activităţi similare. Anul trecut am avut grupa mică, cu copii nou-veniţi în colectivitate. Nu a fost uşor, dar am reuşit iarăşi să aduc părinţii la nivelul la care să înţeleagă faptul că noi cu toţii suntem cetăţenii aceleeaşi cetăţi şi numai împreună putem clădi copiii ca străjeri ai cetăţii numite societatea românească.

Am stat ore multe în grădiniţă, am ieşit ore întregi cu copiii să cunoască împrejurimile. La grupa mică aveam nevoie de ajutor, la organizarea momentelor de rutină şi tranziţie, numărul de personal de îngrijire este redus, astfel că am propus părinţilor şi bunicilor să mă ajute în acest scop. Am primit iarăşi ajutor, bunicile şi mămicile fiind implicate în activităţile grupei.

În acelaşi timp, am dezvoltat participarea în cadrul unor programe UNESCO, fructificând experienţa acumulată în anii anteriori de colaborare. Nu mi-am propus să am această strânsă implicare, dar am reuşit să-i fac pe părinţi şi bunici să fie voluntari. Iniţial simţeam cum toţi părinţii mă studiau ciudat, dar în timp, cred că au realizat că nu doream decât binele copiilor lor.Am integrat aceste activităţi în cadrul Programului  UNESCO „Punţi între generaţii”-„Rădăcini şi aripi”. M-a ajutat mult  şi comunicarea online, în cadrul unui grup Yahoo al grupei, coordonat de unul dintre părinţii grupei, pentru ca transparenţa să fie totală.

Fotografie0044Anul acesta, an de continuitate la grupă, copiii au crescut, sunt grupa mijlocie, aşa că deja pot dezvolta  activităţile care implică timp şi energie. De Ziua Naţională a României am organizat la grupă activităţi în parteneriat cu familiile copiilor, având invitaţi de la UNESCO, am participat în decembrie la Festivalul de la Palatul National al Copiilor , alături de copiii de la Şcoala Specială Sfântul Nicolae din Bucureşti, în cadrul unui proiect SNAC. Şi iarăşi ne-am împrietenit cu copiii cu nevoi speciale. Şi pentru că ne-au vizitat de Moş Nicolae, copiii-prieteni au primit cadouri multe, de la Moşi-Părinţii.  Tot în decembrie, am ieşit cu copiii sâmbăta la atelierul de decorare turtă-dulce organizat de Muzeul Naţional al Satului Dimitrie Gusti. Momentele acestea petrecute din timpul meu liber le consider momente foarte plăcute ale activităţii mele de voluntar.  Ca să continuu, spun  doar că voluntariatul face parte din viaţa mea, chiar şi atunci când prea puţini mă înţeleg. Ce pot să mai adaug? Faptul că de curând am absolvit cursurile de prim-ajutor organizate de Crucea Roşie, şi chiar am putut fi de ajutor la Patriarhia Română de Sfântul Dimitrie cel Nou. O altă latură a momentelor în care viaţa mea prinde contur.

Ce amintiri frumoase ai din această sferă?

Toate sunt amintiri frumoase, mai ales momentele în care pun capul pe pernă seara şi imi pot răspunde plăcut la întrebarea: “Ce am făcut eu oare azi?

Când ai început cariera de cadru didactic?

În anul 1996, în urma absolvirii Şcolii Normale Elena Cuza, Bucureşti (fostul Liceu Pedagogic).

Ce reprezintă munca de educatoare pentru tine?

Copil fiind, spuneam tuturor că mă voi face educatoare, ca domnişoara Silvia, fosta mea educatoare. Am reîntâlnit-o pe domnişoara Silvia, acum doamnă profesor metodist la Casa Corpului Didactic din Bucureşti, şi am recunoscut-o după glas. Iar reîntâlnirea s-a întâmplat acum 5 ani. Meseria mea este hobby-ul meu şi viceversa, hobby-ul meu este meseria mea.

Cum ar trebui să arate educaţia în România pentru a spune că avem un sistem performant?

În primul rând, sistemul suntem noi. Fiecare dintre noi influenţează bunul mers al sistemului, acolo unde se află. Nu aud pe nimeni reclamându-se pe sine, eu spun că nimic nu poate fi schimbat dacă noi înşine nu ne schimbăm atitudinea. Am fost plecată două săptămâni în Italia, într-un proiect Leonardo da Vinci- LifeLong Programme. Acolo am văzut ce înseamnă cetăţenia activă, ce mult implică această înţelegere a apartenenţei la grupul social. Noi, deopotrivă cadre didactice, părinţi, copii, sponsori, parteneri educaţionali suntem sistemul. Dacă vrem performanţă la nivelul cerinţelor actuale, oare cine ar trebui să fie performant?

În al doilea rând, calitatea se construieşte utilizând tot ce este performant, materiale didactice, mijloace auxiliare moderne, care să deschidă calea spre nou. Statul asigură prea puţin, în comparaţie cu viteza de evoluţie a acestor mijloace. Astfel că, partial, fiecare cadru didactic trebuie să fructifice fiecare parteneriat oportun.  Anul trecut am dovedit că poţi aduce noul la grupă, prin implicarea în activităţile mele de după-amiaza-în afara programului de lucru, a unui mare distribuitor de materiale moderne, copiii s-au jucat cu aceste jucării altfel şi am fost cu toţii impresionaţi.

Dar iarăşi revin la sentimentul de cetăţenie activă. Şi iarăşi timp alocat, mult timp! Şi eu sunt soţie şi mama, nu am venituri care să imi permită angajarea unei bone, deseori copila mea îmi reproşează timpul scurt dedicat  numai ei, dar şi mai des mă admiră şi îmi spune că ar vrea să fie aşa ca mine, când va fi mare. Am datorii şi eu, într-adevăr mă doare când ştiu că foste colege de liceu sau facultate au meserii mai bine plătite, dar cred că banii nu sunt cei care să îmi prioritizeze viaţa, atâta vreme cât o singură viaţă o am.

Calificarea personalului în instituţii abilitate, calificarea cadrelor didactice, ar trebui să aibă mult în vedere durata cursurilor teoretice, în raport cu durata orelor de practică la clasă. Nu poţi învăţa cum să îi înveţi pe alţii numai din cărţi, trebuie să înveţi interacţionând cu această meserie în mod nemijlocit.

Eu susţin că a fi cadru didactic este o calitate, nu un defect!

Cum au reacţionat copilaşii în momentul în care au fost implicaţi în acte de voluntariat?

Copiii au avut picături de fericire în priviri şi au înţeles mesajele, mai ales pe cele care implicau sentimente. I-am întrebat înaintea serbării de Crăciun dacă ar renunţa la jucăriile aduse de Moş Crăciun pentru a le da drept cadouri Fetiţei cu Chibriturile -hăinuţe  şi cele de trebuinţă pentru a trăi. Vreau să vă mărturisesc că eu însămi am fost impresionată de răspunsul imediat al lor DA! Părinţii erau de faţă şi am discutat mai târziu cu dânşii de valoarea formativă a tuturor activităţilor anterioare. Am lacrimi în ochi chiar şi acum pentru aceste întâmplări. Sunt copii buni, mă bucur că sunt ai mei!

Care este cea mai importantă calitate pe care ar trebui s-o aibă un cadru didactic?

Un gram de sănătate, o picătură de răbdare, o măsură mai mare de bunătate, timp nelimitat şi spirit empatic, aceasta este calitatea numărul unu.

Avem nevoie de mai mulţi voluntari în România pentru că….

…România este mare! Iar nevoile României sunt multe. Numai noi, oamenii ei, putem ajuta semenii nostri. Poate părea idealist, dar voluntariatul trebuie educat, nu stopat.

 

Articole asemanatoare:

Tags: , , , , , , ,